Ars Regia: Stiinta secreta a zidarilor liberi

 

În multe dintre textele ce o au ca subiect, astăzi în circulaţie în librăriile specializate, este frecvent definită prin termenii – originali, de altfel – de ARS REGIA.

În realitate, pentru iniţiaţi, este firesc să se facă referire la Francmasonierie ca la o Artă, atât de preţioasă şi de extraordinară, încât să fie definită ca „Regală”, prin urmare, în aspectele ei aplicate, destinată doar acelora care exercită, vizibil sau invizibil, o „putere regală”.

Aşadar, pentru „Ars Regia”, capătă importanţă fiecare act creativ, fiecare acţiune dusă până la capăt, fiecare obiect creat, fie că suntem sau nu îmboldiţi de intenţia de a produce ceva care conţine în sine „frumuseţea” şi „armonia”, deci inspiraţi de ARTA PURĂ. De altfel, cu cât obiectul creat se apropie mai mult de Arhetipurile Universale ale „frumuseţii” şi ale „armoniei”,cu atât acesta se aseamănă Principiilor Absolute ale Artei.

Dacă omul, apoi, inspirat în mod constant spre o înalţare şi o creştere interioară, va renaşte în sine însuşi, prin menţinerea permanentă a unui proces creativ stabil a unui stralucitor şi radiant „eu am rectificat” sau, mai bine spus, „m-am ridicat deasupra celui care eram”, el va cunoaşte şi poseda în consecinţă, definitiv, „ştiinţa împlinirii perfecte”, adică ARTA REGALĂ.

Pentru acest motiv, creatura umană, în multiplele sfere ale emanaţiei divine, este plasată în vârful creaţiei înseşi. Omul, de altfel, este sinteza vizibilă a Eonului pe care divinitatea creatoare îl aşează la frontiera dintre creat şi necreat.

În virtutea acestei ipostaze speciale în seria emanaţiilor creaţiei divine, omul poartă în sine, în potenţial, toată ştiinţa şi cunoaşterea pe care Marele Creator al Lumilor le-a folosit în Marea sa Operă. De altfel, capacitatea cognitivă pe care mintea umană o are la dispoziţie de fiecare dată când porneşte conştientă pe drumul realizării „micii sale opere” (transformarea de sine, pentru a putea apoi obţine reintegrarea în unitatea dintru început), activează un proces de transformare concretă, generând rezultate vizibile chiar şi în planul efectelor.

Pentru o mai bună clarificare este indispensabil de specificat că, în acest caz, prin transformare trebuie înţeleasă o schimbare aparte, care să aducă după sine afirmarea perfecţiunii divine asupra imperfecţiunii materiei, cu alte cuvinte, triumful ordinii spirituale asupra haosului materiei informe.

Practicarea ARTEI REGALE semnifică, aşadar, transmutarea în sine însuşi a propiei materii umane în substanţă materială divină. Este, astfel, evident că perfecţiunea absolută nu poate fi atinsă prin intermediul acţiunii directe din interior către exterior, ci, din contră, dinspre exterior către interior.

Fără îndoială că, în opinia noastră, orice acţiune de concretă şi reală transformare calitativă trebuie să survină înlăuntrul omului, nu în afara sa, şi într-o totală şi absolută conştiinţă de sine.

Când vreodată au avut loc în viaţa noastră, (iar aceasta este o întrebare adresată oricui poate să ofere un răspuns sincer), schimbări semnificative doar în virtutea unor factori externi precum bogăţie, putere, succes, sau dimpotrivă, suferinţe şi privaţiuni?

Printr-o atentă şi analitică observare a istoriei omului este posibil să ne oferim nouă înşine un răspuns adevărat şi sincer. Într-adevăr, esenţial, nimic sau prea puţine s-au schimbat în profunzimile sufletului uman.

Deşi ni se datorează mari evoluţii în domeniul tehnologiei şi al ştiinţelor, am avut timide şi extrem de lente transformări în câmpul valorilor spirituale şi în capacitatea noastră de a crea o societate din ce în ce mai evoluată şi capabilă de a oferi bunăstare tuturor creaturilor de pe această planetă. Va reuşi oare omul vremurilor viitoare să fie mai aproape, în substanţă şi formă, creatorului său? Va deveni el, la finele ciclurilor sale de viaţă un divin practicant al ARTEI REGALE?

Răspunsul îl aflăm în speranţa ca aceste lucuri să se împlinească cât mai curând cu putinţă şi cu o cât mai mică risipă de sănătoase energii umane.

Revenind la termenii problemei, semnificaţia atribuită în mod uzual cuvântului „Artă”, reprezintă ansamblul de reguli potrivite să conducă o astfel de activitate umană.

Platon, în dialogul Phaidon (90,b) afirmă că nu se poate face nici o distincţie între ARTĂ şi ŞTIINŢĂ. Pentru el, acela ce practică „Arta”, utilizează raţiunea cu justă măsură şi, conform părerii lui, la fel cum filosofia este expresia cea mai înaltă a gândului uman, tot astfel şi folosirea perfectă a raţiunii are ca rezultat evident deţinerea reală a unei superioare şi luminoase dialectici, a unei sublime poezii, a unei echilibrate capacităţi de împlinire, un temperat mod de aplicare a acţiunii politice, dar şi, paradoxal, a totalei şi definitivei înfrângeri a odioaselor şi destructivelor „acte de război”.

Trebuie adăugat totuşi că Arte sunt de considerat şi medicina, justiţia şi tot ansamblul de norme care, prin intermediul respectului faţă de toate fiinţele, guvernează raporturile umane corecte şi echilibrul social, fără de care oamenii nu ar putea trăi laolaltă şi forma evoluatele şi paşnicele societăţi civile.

De asemenea, pentru Platon, întreaga sferă a cunoaşterii este împărţită în două Arte, cea care „judecă” (raţiunea) şi cea care „dispune” (acţiunea) sau „imperativă”, prima constând în simpla cunoaştere, iar a doua în actul conducerii unei activităţi determinate, în baza unei cunoaşteri iluminate de o stare de graţie divină.

Cu toate acestea, Arta nu semnifică numai un ansamblu de reguli, ci înseamnă ceva mai mult de atât, acel ceva în virturea căruia devine posibilă distincţia dintre „acţiunea creativă”, „artistică”, şi cea pur „mecanică şi tehnică”. Este vorba, deci, de stăpânirea tuturor formelor de cunoaştere şi capacităţilor, armonizate, şi canalizate prin voinţă şi intuiţie.

ARTA REGALĂ, aşadar, poartă omul către abilitatea de a utiliza plenar propriile capacităţi şi de a-şi stăpâni toate forţelor interioare (pozitive şi negative), făcându-l să devină „Rege asupra lui însuşi”. Şi tocmai pentru că este „Regală”, arta poate şi trebuie să fie aşezată în vârful intelectului uman, distinctă chiar de natură, intervenind asupra ei pentru a o judeca şi îmbunătăţi.

Cu toate acestea, chiar dacă nu este imposibil, e cu adevărat dificil să începem, de unii singuri, un astfel de proces de autotransformare. Prin urmare omul, închis în extrem de complicata sa unitate biopsihică, are nevoia imperativă de a fi trezit din profunda şi milenara sa toropeală.

De altfel, pentru a ajunge la cucerirea unei minime conştiinţe de sine, este necesară acea energie subtilă şi particulară, lumină însăşi a supremei, regalei şi divinei înţelepciuni care, de dincolo de timp, de spaţiu şi de limitările umane, nu se stinge nicicând, rămânân neschimbată în veşnică şi luminoasă splendoare.

Această lumină aparte, care susţine şi împinge mereu înainte umana ascensiune spirituală, se reaprinde prin intermediul instrumentelor tradiţionale, discrete şi invizibile, şi în eul cel mai profund al celor care sunt animaţi de o dorinţă sinceră de creştere interioară şi de o voinţă individuală bună şi înţeleaptă.

Tradiţia iniţiatică, practicată în Venerabilul Nostru Rit, mijlocită de modalităţile de iluminare interioară, oferă reale posibilităţi de evoluţie numai acelora care se aşează pe această cale dificilă cu determinare, sinceritate şi claritate a scopului propus. În consecinţă „Iniţiere” semnifică începerea, fără nici un fel de ezitare, a acestui proces de transformare interioară şi de profundă autocunoaştere.

Iniţiatul, prin urmare, este un om ce-şi trăieşte condiţia specială nedeterminată esenţial de factori externi. Dar pentru a reuşi, e indiscutabil necesară folosirea acelor mijloace operiative proprii Anticei Tradiţii a Masoneriei Operative care ne învaţă, prin intermediul ritualurilor şi simbolurilor sale care este justa masură pentru a atinge împlinirea Marii Opere, căci niciodată experienţa iniţiatică nu poate însemna nimic altceva decât evoluţie interioară.

Diversele şcoli iniţiatice încă active, în pofida distorsiunilor şi deviaţiilor de tot felul, sunt Francmasoneria Universală şi Riturile sale, Ordinele Iluminate şi alte Corpuri Iniţiatice, asemenea Ordinului Martinist, Societăţii Rosa – Cruciene şi acelor Ordine Cavalereşti care îşi trag inspiraţia din ordinele militare originare.

Un element comun tuturor corpurilor iniţiatice, fie ele Ordine sau Rituri, este acela al lucrului într-un Templu, simbol al punctului cel mai profund şi ascuns, în care înţelepciunea se manifestă întotdeauna şi doar prin intermediul corectei şi constantei practicări a ARTEI REGALE.

Două sunt, aşadar, elementele fundamentale ale parcursului iniţiatic: OMUL şi TEMPLUL.

Adevăr bivalent în care omul joacă rolul microcosmosului, acel punct infim în care, misterios, se oglindeşte şi se manifestă întregul macrocosmos ce, în jocul experienţei iniţiatice este reprezentat de Templul Masonic.

Omul este, asfel, efectul, iar Templul, cauza. Ecoul simbolic nu se sfârşeşte însă aici, pentru că omul, la finalul drumului său iniţiatic, devine el însuşi Templu şi, aşadar, la rândul său, macrocosmos. În acesta, deci, se adună esenţa divină care se proiectează într-un singur punct al trupului său, inima, Sancta Sanctorum a TEMPLULUI INTERIOR.

În acest fel, prin intermediul ARTEI REGALE, se instaurează în final reciprocitatea între FIINŢA SUPREMĂ, Marele Creator al Lumilor, acela ce este fără nevoia de a fi, şi creatura sa preferată, Omul.

IUBIREA FRATERNĂ – fiecare Francmason adevărat va manifesta toleranţă şi respect faţă de opiniile semenilor săi şi se va comporta în orice împrejurare cu bunătate şi înţelegere faţă de orice fiinţă umană.

ÎNTRAJUTORAREA – fiecare Francmason este învăţat să practice această virtute, nu numai pentru membrii familiei sale, ci şi faţă de membrii societăţii în care trăieşte, principiu ce trebuie urmat prin eforturi individuale. Soarta orfanilor, suferinzilor şi a celor vârstnici a constituit din cele mai vechi timpuri o preocupare permanentă a membrilor Ordinului.

ADEVĂRUL – constituie pentru Francmasoni piatra de încercare a instruirii lor, acest principiu trebuind să prevaleze în orice împrejurare s-ar afla.
Francmasonii cred cu tărie că transpunerea în viaţă a acestor trei principii este singura cale de atingere a celor mai înalte standarde comportamentale ale vieţii fiecărei fiinţe umane.

Francmasoneria este o societate discretă şi nu secretă. Singurele “secrete” cultivate în Ordin sunt cele referitoare la ritualuri şi modurile de recunoaştere între Fraţi, aceste “secrete” fiind mai mult o problemă de tradiţie.

Francmasoneria nu este o religie şi nici un substitut al religiei. Ea se adresează practicanţilor oricărei religii, aceştia având deplina libertate după intrarea în Ordin să-şi urmeze nestingheriţi credinţa. În pofida acestei libertăţi, membrilor Frăţiei le este interzis să dezbată sau să se angreneze în dispute pe teme religioase în cadrul Ţinutelor Masonice.

Francmasoneria interzice dezbaterea şi adoptarea de rezoluţii în Loji pe probleme politice. De asemenea, în Loji nu sunt permise discuţii privitoare la interese economice.

Termenul principiu vine din latinescul principium, -ii, cu sensul de „obârşie, început, izvor”. Este, astfel, un termen al timpuriului, ceea ce, în hermeneutică, îl leagă de esenţă, adică de ceea ce face ca un lucru să fie aşa şi nu altfel. În metafizică, el şi-a întărit această semnificaţie, fiind asimilat cu temeiul, cu teza fundamentală ori cu legea. deoarece readucea cercetarea masonologică în limitele hermeneuticii tradiţionale. „Landmark-ul” poate avea vastitatea unei mitologii; principiile, însă, sunt obligate să aparţină unei esenţe definibile.

Totuşi, ceea ce face din Francmasonerie un subiect atât de important pentru opinia publică este implicarea ei în istoria publică. Cu alte cuvinte, Fraternitatea a fost capabilă să producă evenimente de importanţă istorică. Cel mai puternic produs al său rămâne, indiscutabil, mentalitatea masonică.

Mentalitatea defineşte un mod de a gândi şi de a acţiona ce caracterizează omul aflat în diverse momente ale vieţii şi colectivităţile aflate în diverse momente ale istoriei. Astfel, el este foarte important în teoria informaţiei. Lucrul devine evident dacă mergem în timpuriul noţiunii de „informaţie”, căci termenul provine de la latinescul informare, a da formă minţii, a formula o idee despre.

Astăzi mentalitatea masonică a penetrat şi a transformat atât de profund mentalitatea lumii civilizate, încât frecvent e greu să mai facem vreo deosebire. Există foste mari areale masonice care par să se stingă în mod natural, prin îmbătrânire liniştită, tocmai pentru că mentalitatea masonică a devenit mentalitatea de uz curent. Produsele cele mai cunoscute ale acestei mentalităţi sunt democraţia modernă şi Drepturile omului; însă noi trebuie să înţelegem timpuriul lor, adică modul-de-a-fi care le-a generat.
Mentalitatea masonică se caracterizează printr-un principiu fundamental şi printr-un set de valori obligatorii.

Principiul fundamental este fapta bună, adică trecerea în faptă a comandamentelor divine, operarea în concretul lumii. Acest principiu se exprimă simbolic prin combinarea triunghiului divin (cu vârful în sus) închipuit prin compas cu triunghiul materiei (cu vârful în jos) închipuit prin echer.

Valorile obligatorii sunt libertatea, egalitatea, caritatea, toleranţa şi geometria.

Libertatea este o formă a singurătăţii – şi anume, acea singurătate care permite unei existenţe gregare să devină persoană unică. Vorbim aşadar despre o singurătate ontologică, înscrisă în codul stării-de-a-fi a omului, deoarece fiecare om este unic. Privat de libertate, omul se alienează, adică este atacat în chiar ontologia sa, în natura lui de existenţă unică şi irepetabilă. De aceea putem observa o veritabilă galerie a alienării în societăţile totalitare şi în puşcării.

Egalitatea trebuie formulată din perspectiva lui Dumnezeu, bine descrisă în versetul Matei 5;45: „[…] El face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi”. Dumnezeu, aşadar, îi tratează în mod egal pe toţi oamenii, chiar dacă ei nu sunt deloc egali. Egalitatea vorbeşte despre puterea de a-i trata în mod egal pe oamenii care sunt atât de diferiţi.

Caritatea este una din valorile cele mai puţin înţelese, deoarece în majoritatea limbilor moderne ea se confundă cu milostenia. Termenul caritate vine de la un cuvântul latin caritas, atis, ce traduce grecescul agape, dragostea divină, iubirea supremă, necondiţionată, nemărginită, transfiguratoare. Această iubire supremă e, în realitate, valoarea invocată în Masonerie, din care a rămas, ca o amintire, termenul agapă, binecunoscut tuturor Fraţilor.

Toleranţa este, iarăşi, una din valorile cele mai puţin înţelese azi, deoarece semnificaţia actuală se referă la a-l tolera pe aproapele tău. Toleranţa se referea la propria persoană, descriind limita până unde cineva îşi putea permite să greşească. Această valoare avea şi o expresie simbolică geometrică: un cerc cu centrul marcat printr-un punct.Astfel, toleranţa supraveghea libertatea, nepermiţându-i să devină, precum s-a zis, „acoperământ al răutăţii” Laolaltă, libertatea, egalitatea, caritatea şi toleranţa alcătuiesc marele aliaj numit fraternitate.

Geometria, a cincia artă liberală, este o valoare nu numai din punct de vedere epistemologic, ci şi axiologic, deoarece rămâne ştiinţa cea mai opusă haosului, dedicată esenţial formării şi stabilizării. Ea are ca principiu adevărul şi calităţi precum raţionalitate, eleganţă, ordine, claritate, armonie, pe care le regăsim ca deziderate în acţiunea masonică. Geometria este o valoare atât de importantă, încât e singura care ajunsese, în textele vechi, sinonimul perfect al termenului Masonerie.

rtwznt0nConstantin Mavrocordat – S-a născut la 27 februarie 1711 la Constantinopol și a fost fiul lui Nicolae Mavrocordat, fiind crescut în țară.

A fost căsătorit de două ori:

în 1728 cu Smaranda Cantacuzino, decedată în 1730;
în 1732 cu Ecaterina Rosetti, cu care a avut trei fii.

A fost un om învățat ca și tatăl său și era pătruns de ideile filozofice și reformatoare ale veacului al XVIII-lea. Domnia a obținut-o fiind ales de boieri. După două domnii scurte în Țara Românească, a fost mutat în Moldova și unde, pentru a-și recâștiga tronul pierdut, contrar firii sale, a trebuit să mărească dările ca să-i poată cumpăra pe turci.

Reîntors în Țara Românească în 1735, a început să facă reforme, influențat fiind și de reformele austriece din Oltenia. Desființează unele impozite indirecte, ca „văcăritul” și „pogonăritul” și introduce o taxă generală de 10 lei pe an, plătibilă în 4 „sferturi”. Îi eliberează pe țărani dându-le dreptul să se mute de pe o moșie pe alta, răscumpărându-și libertatea cu 10 bani, plătiți boierului respectiv. Pe țăranii boierești îi obligă la dijmă și 12 zile de lucru pe an, în Muntenia, și 24 în Moldova (În țările învecinate, Transilvania, Polonia, Rusia, Prusia orientală, numărul zilelor de clacă ajungeau chiar la mai multe pe săptămână). Pe boieri îi recompensează printr-un anumit număr (60 la un boier mare) de scutelnici, care nu plăteau bir decât boierului și de scutirea de orice bir pentru visterie. În județe a numit ispravnici cu un rol judecătoresc și administrativ foarte întins.

În același an, 1735, la un an de la aprinderea luminilor primei loji masonice autohtone de către secretarul său, Anton Maria del Chiaro, fondează la Iași, Loja Moldova.

In acest arc de timp se petrec, insa, cateva lucruri/lucrari determinante pentru inceputurile Franc-Masoneriei in Tarile Romane: astfel, la 1734 ia fiinta Loja de Galati; pentru ca, un an mai tarziu, sa se constituie, la Iasi, Loja “Moldova” – al carei prim Maestru Venerabil ar fi fost, pare-se, chiar domnitorul fanariot Constantin Mavrocordat.

Scurta istorie a Franc-Masoneriei romanesti: nasterea Franc-Masoneriei in Tarile Romane franc-masonerie, masonerie, istoria masoneriei in romania, nasterea masoneriei, zidari, constructori de catedrale, evul mediu, templieri, societati secrete, enigme, istoria romanilor, istoria masoneriei in romania Scurta istorie a Franc-Masoneriei romanesti: nasterea Franc-Masoneriei in Tarile Romane

Si-n aceasta privinta datele sunt putine si incerte, iar istoricii romani contemporani – care, dupa Decembrie ’89, au putut aborda in deplina libertate subiectul – se contrazic in pareri… Sigur ramane faptul ca initiatorii amintitelor loji sunt straini – italieni, francezi – si ca la lucrarile atelierelor respective au fost atrasi/primiti si autohtoni: apartinand, de regula, marilor familii boieresti ale vremii.

Cititorul va fi observat, desigur, ca ne-am referit doar la Moldova; in privinta Munteniei, cea dintai data certa pe care o putem consemna este anul 1750: cand francezul Louis Dabin infiinteaza, la Iasi si la Bucuresti, loji masonice sub obedienta Marelui Orient al Frantei… Cat de durabila va fi fost activitatea acestora, si cu ce fermenti va fi impulsionat lucrarea lor spiritul romanesc, ramane inca de cercetat.

Cat despre Transilvania, aflata sub stapanirea casei de Habsburg, putem spune doar ca Franc-Masoneria patrunde, aici, pe “filiera” austriaca – cele dintai loji transilvanene fiind infiintate de etnici maghiari si germani (sasi) care primisera lumina in lojile vieneze… Intre acestia, elementul autohton (romanesc) facea figura de “rara avis” – si nu intotdeuna de cea mai buna calitate. Exempu, pentru aceasta ultima afirmatie, sta gestul carturarului Ioan Piuariu-Molnar: care, membru al Lojii sibiene “St. Andreas zu den drei Seeblattern”, s-a crezut obligat sa-i mustre pe Horea si pe taranii rasculati.

Iata, in aceasta privinta, opinia lui Nicolae Iorga: “Pe atunci Molnar, ocultist “chesaro-craiesc”, profesa idei filantropice de un caracter nebulos, era un “amic al oamenilor”, un “filosof”, dupa moda pretiosului secol al XVIII-lea, si care facea parte din loja curand intemeiata a francmasonilor din Ardeal. Gasi cu cale – era asa de putin roman acest doftor imparatesc, acest viitor profesor la Cluj, acest adept al francmasoneriei cosmopolite! – sa faca morala bietilor tarani ce mergeau la omor si la moarte cu un sangeros si obscur crez de dreptate in mintea lor, nedreptatiti, si, intorcandu-se inapoi, el, fratele Tunsului, consateanul unui martir si al unui profet al Romanilor, isi ascuti cu ingrijire pana de contopist medical pentru a face luminatului guvernator si luminatului vladica din Sibiu un raport in care arata ca numise pe revoltati oameni rai, care nu intelegeau de cuvant si trebuiau tratati cu asprime. Ce ochi prosti avea pe vremea aceea vestitul ocultist!”.

Se mai intampla un eveniment – o lucrare, in termeni masonici – in tot acest rastimp: in 1787, calugarul carturar Gherasim, arhidiacon la Mitropolia Moldovei, traduce din franceza lucrarea intitulata Taina franc-masonilor; autor era abatele Perau (tot “fata bisericeasca”, si el!), iar lucrarea cuprinde “numeroase date despre ordinul masonic, despre ritualurile lui si despre raspandirea lojilor masonice in Europa si in America (…)”.

In “Prefata” cartii, traducatorul marturiseste ca, “desi poate a-mi pricinui multa defaimare”, traducerea a fost facuta “anume ca toti ce vor ceti sa cunoasca gresita socoteala ce au de aceasta tagma” a franc-masonilor… E un punct de vedere mai mult decat interesant, si nu se stie ce efervescenta ar fi provocat – printre Romani – cartea abatelui Perau; din pacate, desi pregatita pentru tipar, traducerea a ramas in manuscris – ca Tiganiada lui Budai-Deleanu, ca Istoria Romanilor sub Mihai-Voda Viteazul, ca atatea alte “proiecte” romanesti… al caror ecou, atunci cand au iesit la iveala, dupa decenii bune de la conceperea lor, a fost unul strict livresc.

Untitled-1Constantin Moroiu (13 februarie 1837 – 27 aprilie 1918) se naşte în Bucureşti în secolul al XIX-lea. A participat la Războiul ruso-român împotriva Imperiului Otoman. A locuit în Bucureşti, Constanţa şi Mangalia (unde şi-a iniţiat fiicele în Masonerie). A fost unul dintre cei mai activi filatelişti din România.
Primul contact oficial cu Masoneria a avut loc pe 1 iunie 1859 (Loja Steaua Dunării din Bucureşti). În iunie 1875 primeşte Gradul de Maestru Mason, iar pe 1 februarie 1877 părăseşte Loja Heliopolis din Bucureşti. O săptămână mai târziu Loja îi acceptă oficial plecarea.

Pe 11 octombrie 1878 reactivează Loja Steaua Dunării (sub jurisdicţia Marelui Orient Lusitan). În perioada 1878-1880 este Maestru Venerabil al Lojii Seaua Dunării Nr. 125. În 1880 primeşte Gradul 31, iar în luna mai a aceluiaşi an este ales Mare Sapient al Capitolului Steaua Dunării. Constantin Moroiu a fondat Marea Lojă Naţională pe 8 septembrie 1880. Din 1880 şi până în 1911 este Mare Maestru şi Suveran Mare Comandor. În 1881 a fondat Supremul Consiliu de Rit Antic Primitiv Orient de Memphis. În acelaşi an fondează şi Supremul Consiliu pentru România.

Pe 5 iulie 1882 devine Membru de Onoare al Lojii Fratellanza Universale din Pisa, Italia. Pe 22 noiembrie 1882 fondează Marele Capitol Royal Arch. Călătoreşte în Belgia şi Franţa unde stabileşte legături cu Supremele Consilii. În 1883 devine Mare Maestru de Onoare al Supremului Mare Consiliu General de Misraim din Statele Unite ale Americii. În 1883 şi 1905 devine garant al Suveranului Sanctuar al Marii Britanii şi Irlandei în Suveranul Sanctuar din România. Tot în 1883 şi 1905 este ales garant de amiciţie al Supremului Consiliu din Jurisdicţia de Nord a Statelor Unite ale Americii şi al Supremului Consiliu pentru Mexic în România. În 1883 devine garant de amiciţie al Marii Loji a Franţei şi Marelui Orient al Spaniei în România. În acelaşi an primeşte şi titlul de Membru de Onoare al Lojii La Verita din Luca, Italia (sub jurisdicţia Supremului Consiliu al Italiei).

În 1886 se fondează Loja Constantin Moroiu din Cairo, Egipt. În ianuarie 1899 promulgă noua Constituţie Masonică, iar în 1904 participă la Congresul Masonic din Bruxelles, Belgia. În 1905 devine garant de amiciţie al Supremului Consiliu din Scoţia în România. În 1905 şi 1914 este ales garant de amiciţie al Marilor Loji din British Columbia (Canada), Peru şi Franţa în România.
În anul 1914, Constantin Moroiu este ales garant de amiciţie în România pentru: Marea Lojă a Franţei, Marea Lojă din Jawa, Marea Lojă din Venezuela, Marele Orient al Spaniei, Supremul Consiliu din Belgia şi Supremul Consiliu din Cuba.
Denive membru de Onoare în: Loja Egyptian Nr. 2 (Manchester, Marea Britanie), Loja Perseverenza (Masso, Italia), Loja Ciro Mentoli (Borgo, Italia) şi Il Leone di Caprera (Rio dell’Elba, Italia).

Constantin Moroiu a marcat istoria modernă a României şi a Masoneriei Naţionale, fiind părintele şi fondatorul primei Mari Loji din România. Fratele său George Moroiu a fost şi el un cunoscut Mason. Maria şi Elena Moroiu, fiicele sale, au fost iniţiate în Loja Steaua Sudului din Mangalia, în 1883, fiind primele femei din România iniţiate în Masonerie.

Untitled-2Fondarea Primului Suveran Sanctuar al Ritului Antic şi Primitiv in Romania
În anul 1880, 20 de Loji se unesc şi formează Marea Lojă Naţională din România. Tot atunci, Constantin M. Moroiu îşi asumă conducerea acesteia, devenind astfel primul Mare Maestru al Marii Loji Naţionale din România.
Nu putem vorbi despre masoneria română fără a aminti de Constantin M. Moroiu – cel căruia i se atribuie titlul de fondator al masoneriei moderne din România.
Născut în anul 1837, primeşte lumina iniţierii masonice în anul 1874 (12/24 iunie) în R:.L:. „Înţelepţii din Heliopolis”, lojă aflată sub obedienţa Marelui Orient al Franţei.
În anul 1881 (2/14 iulie) au loc alegeri pentru Marele Consiliu al Mari Loji Naţionale din România, iar componenţa acestuia o regăsim publicată în revista „The Kneph a Suveranului Sanctuar al Anticului şi Primitivului Rit al Marii Britanii şi Irlandei, numărul din 8 (din 1 august).

Tot la Conventul Marii Loji Naţionale din România, Generalul Albert Pike, 33° este numit membru de onoare al acesteia, alături de Giambattista Pessina, 33° Mare Maestru al Ritului Antic şi Primitiv Egiptean din Italia care este recompensat şi cu Crucea de Merit a Marii Loji, asta pentru a-i numi pe cei mai reprezentativi.
Aceste dovezi ne arată relaţiile pe care Marea Lojă Naţională din România le întreţinea cu celelalte obedienţe masonice, în special cu Italia, Marea Britanie, Franţa şi Statele Unite ale Americii.
În anul 1881, datorită efortului şi implicării directe ale Marelui Maestru Constantin M. Moroiu se constituie Suveranul Sanctuar al Ritului Antic şi Primitiv.
Componenţa Suveranului Sanctuar o aflăm din pagina 104 a revistei „The Kneph” – a Suveranului Sanctuar al Anticului şi Primitivului Rit al Marii Britanii şi Irlandei, numărul din 13 din ianuarie 1882 .

Untitled-3

În calitate de Mare Maestru, Constatin M. Moroiu sistematizează ritualurile existente, iar în anul 1882, apar ritualurile după care Marea Lojă Naţională din România va lucra

Untitled-4

Tot în acea perioadă, de data aceasta în calitate de Suveran Comandor, Constantin M. Moroiu scrie ritualurile de Gradelor de Maestru Secret (4) şi Cavaler de Rosa Cruce

Untitled-5

Marele Maestru Constantin M. Moroiu rămâne la conducerea Marii Loji Naţionale din România şi a Suveranului Sanctuar până în anul 1911, când hotărăşte să se retragă, locul său fiind luat de I. T. Ulic.

Denumirea sub care lucra Anticul şi Primitivul Rit de Memphis, iar după 1881,devine Anticul şi Primitivul Rit de Memphis şi Misraim.

Se poate ca să existe mai multe ritualuri pe care Marele Maestru Constantin M. Moroiu le-a scris sau de a căror apariţie s-a îngrijit, în această lucrare fiind prezentate doar cele care se află în posesia autorilor.